E timpul...

via weheartit.com

Ştii sentimentul acela minunat, când tocmai ai văzut un film emoţionant, sau ai citit o carte care ţi-a schimbat perspectiva asupra vieţii, sau ai vazut o imagine, un videoclip, ai citit o poveste surprinzătoare? Nu-i aşa că e incredibil? Ai sentimentul că poţi face orice. Eşti atât de inspirat şi de motivat să ajungi acolo unde îţi doreşti, încât ai fi în stare să muţi munţii din loc dacă se întâmplă să îţi stea în cale.

Şi, după câteva minute, s-a dus. Uităm, sau atenţia noastră se îndreaptă spre alte lucruri. Ne spunem "oh, a fost frumos acel film/videoclip sau acea carte". Şi atât. Uităm că am vrut să mutăm vreodată munţii. De ce senzaţia îşi pierde intensitatea? De ce ne întoarcem la vieţile noastre plictisitoare şi nu facem ceea ce ne dorim? De ce nu ne urmărim visele? Dacă avem o singură viaţă, de ce ne-o irosim, facând nu ceea ce ne dorim, ci ceea ce "trebuie" sau ceea ce vor alţii?

Pentru ca ne repetăm mereu următorul lucru: mai întâi să facem ce trebuie, avem timp apoi. E cea mai mare minciună. Timpul se scurge, şi nu realizăm asta. O vom realiza atunci când va fi prea tarziu. Acum, acum e timpul să facem ceea ce ne dorim. Nu avem nevoie de nimic altceva, decât de ambiţie, curaj, o minte deschisă şi capacitatea de a aprecia lucrurile mărunte, pentru că sunt, de fapt, atât de valoroase.

Acum e timpul să trăim cu adevărat. 

Hraniţi-vă mintea

via tumblr.com

"Este important să citim cărţi bune. Trebuie să ne umplem mintea cu materiale şi ingrediente de calitate. O dietă de scrieri bune, fără ziare şi reviste pline de porcării, care nu fac decât să amplifice anxietatea, va da naştere unor gânduri frumoase şi unei persoane satisfăcute de sine şi pline de resurse. Hrăniţi-vă mintea."

 Cum am ales libertatea de Tom Hodgkinson  

Primăvară!

via pinterest.com

Salutări tuturor.

Ştiu, ştiu, am promis. Dar, de asemenea, am spus că nu mă voi ţine de promisiune. Ei bine, sper ca nu v-am dezamagit.

Şi iată că sunt aici. Din nou. Şi parcă văd că iar am să promit că mă veţi vedea mai des şi am să-mi regret promisiunea imediat ce apăs pe butonul ăla portocaliu pe care scrie "Publicaţi". Hmmm... să o fac sau nu? Să promit iar? ...mai bine nu.

Uite cum facem: scriu când am timp, dar cel puţin o dată pe lună. E bine? Super. Atunci aşa rămâne. :)

Până atunci, o primavară minunată tuturor. Oh, iubesc primăvara...

La mulţi ani!

Salutări dragii mei. Vreau să vă urez în primul rând un An Nou fericit (9 zile în urmă, dar ce contează). Mulţumesc că îmi citiţi blogul şi iertaţi-mă că sunt atât de leneşă şi uitucă uneori.

Promit că voi scrie mai des (probabil că voi încălca promisiunea, dar eh, cine ştie). Vă pup.

via weheartit.com

Decembrie

via weheartit.com

Vindecare

Poate câţiva dintre voi ştiu că vara asta am pierdut pe cineva drag. Mi-a luat foarte mult timp să mă obişnuiesc cu ideea şi mi-a luat mult timp să accept faptul că acea persoană s-a dus. Dar odată ce am acceptat acel lucru, am început să mă vindec.

Să pierzi pe cineva drag este foarte greu. La început, nici măcar nu realizam ce se întâmplă. Nici măcar nu am putut să plâng, deşi în cazul meu cam orice emoţie, bună sau rea, implică lacrimi. Am fost în stare de şoc. Apoi, încet încet, starea de şoc a trecut, şi a apărut durerea. Tot ce negasem până atunci, tot ce ţinusem la distanţă, totul s-a revărsat asupra mea. A fost o perioadă oribilă, în care eram mai tot timpul tristă şi cu moralul la pământ. Dar şi etapa asta a trecut.

Am avut noroc că am avut lângă mine persoane care m-au sprijinit. În cazul unora dintre ele, suferinţa era la fel de mare ca a mea, aşa că ne-am sprijinit unii pe alţii. Cred că asta a fost ceea ce m-a ajutat să trec mai departe. Faptul că am putut să îmi împărtăşesc durerea cu ceilalţi, că am putut să plângem împreună, să râdem împreună şi să ne amintim de toate momentele frumoase împreună cu cel pe care l-am pierdut.

Să pierzi pe cineva este greu, şi doare. Dar suferinţa trece la un moment dat. Şi amintirile frumoase sunt singurele care rămân.

© Ruxandra Văcaru, 2012

.

via pinterest.com

Da, încă trăiesc. Vă place blogul? :)

Sunt recunoscătoare

Salut tuturor. Ce mai faceţi? Sper din suflet că sunteţi bine. De fapt nu, nu bine. Sper că sunteţi cât se poate de fericiţi, alături de cei pe care îi iubiţi şi vă iubesc la rândul lor, şi, mai presus de toate, recunoscători pentru ceea ce aveţi.

Ce cuvânt minunat: recunoscător. Cred că ar trebui să fim recunoscători în fiecare zi, chiar şi pentru simplul motiv că suntem în viaţă. Cred că trebuie să apreciem în fiecare clipă ceea ce avem şi persoanele din viaţa noastră.

Când a fost ultima oară când i-ai spus cuiva: mulţumesc; apreciez ceea ce faci pentru mine; sunt recunoscător/recunoscătoare că te am în viaţa mea; te iubesc...? Sunt cuvinte atât de simple, şi totuşi atât de importante.

Aşa că fă-o. Fii recunoscător! Nu o să regreţi.

Scriu articole ciudate...

A început şcoala. Da, e subiectul care ne obsedează pe toţi zilele astea.

Şi... am început clasa a XII-a. Whoa, când mă gândesc că nici nu intrasem la liceu şi eu aveam un blog. Că tot veni vorba, am găsit zilele trecute nişte articole de prin perioada aia. Cât timp le citeam nu mă gândeam decât la: "Dumnezeule mare, chiar eu am scris asta?!?". Dar e logic că nu gândeam la 13 ani cum gândesc acum.

Unde eram? Ah, da. Ultimul an de liceu. O să treacă foarte repede (mai repede decât se aşteaptă oricare din noi), o să dau bacul, o să-l promovez (cu note mari, să sperăm) şi gata! Nu, glumeam, după aceea urmează facultatea. Yeah, şi mai multă şcoală!

Şi apoi... ce? Vreau ceva magnific, ceva extraordinar, o experienţă care să-mi schimbe viaţa! Nu vreau să fac ceea ce toţi fac şi să fiu ca toţi ceilalţi. Aşa că, eu din viitor (da, cu tine vorbesc), sper că eşti ceea ce îţi doreşti, când citeşti aceste rânduri. Sper că eşti ok. Sper că sunt ok. Te rog, spune-mi că sunt bine şi fericită în viitor, că fac ceea ce-mi place şi nu am regrete.

Eu voi face tot posibilul să fiu ceea ce îmi doresc. Să fiu tu.

Am revenit

Am revenit. Cu o lună mai târziu decât am promis, ştiu asta. Urasc să-mi încalc promisiunile. Îmi pare rău...

De vreo săptămână am ajuns acasă, în Timişoara. Hmmm, nu tocmai acasă, ci în oraşul unde locuiesc pe moment. Nu-l consider "acasă" şi lucrul ăsta nu e un secret.

Dar am să vă spun un secret: mi-a fost dor de voi. Nespus de mult. Chiar dacă vouă nu v-a fost dor de mine. Nu contează, vă voi iubi chiar dacă voi îmi ignoraţi existenţa.

Scuze... nu ştiu ce am. De fapt... ştiu. Trec printr-o perioadă ciudată. Încerc să mă obişnuiesc cu nişte idei şi încă mă refac după nişte întâmplări groaznice prin care am trecut.

[Ah, în legătură cu asta. Să nu vă surprindă faptul că voi schimba aspectul blogului. Adio, blogul Ruxandrei cea copilăroasă, naivă şi peste măsură de visătoare.]

Goodbye. For now.